Jurnale, 1981-2000 (set complet, 6 volume)

Monumentală operă memorialistică integrală a Monicăi Lovinescu, Jurnalele au fost scrise pe parcursul a 20 de ani, între 1981 și 2000, și au apărut la editura Humanitas în 6 volume. Jurnalele acoperă perioada exilului în Franța, disidența și Europa Liberă, precum și reîntoarcerea în România postdecembristă și anii tranziției. Fiecare jurnal se remarcă prin notații concise, ce abundă în înțelesuri, portrete din două linii de o uimitoare justețe, întâmplări și fapte aparent ambigue, limpezite de privirea de un discernământ moral fără greș a celei mai autorizate voci a exilului românesc de după 1947. Ediții princeps pentru fiecare dintre volumele de față.

Setul complet de 6 volume conține jurnalele:

1. Jurnal. 1981-1984
2. Jurnal. 1985-1988
3. Jurnal. 1990-1993
4. Jurnal. 1994-1995
5. Jurnal. 1996-1997
6. Jurnal. 1998-2000

Jurnal (1981-1984)

Fresca unei jumătăți de secol de exil politico-literar românesc, prin cel mai autorizat cronicar al său, continuă sub altă formă. După ce a optat, pentru anii 1947–1980, pentru ceea ce comentatorii au numit „jurnal comentat“, oferind publicului cele două extraordinare volume intitulate La apa Vavilonului, Monica Lovinescu ne încredințează acum masivul jurnal ținut cu regularitate între anii 1981–2000. Fără ca autocenzura și deplinul control asupra indiscrețiilor de ordin personal și afectiv să slăbească vreo clipă, Jurnalul ca atare suprimă distanța dintre momentul trăirii și cel al consemnării. Lumea literară românească a ultimului deceniu de comunism și lumea românească, pur și simplu, din agitatul și contradictoriul deceniu care a urmat, sunt văzute acum de foarte aproape, cu tot vacarmul de proiecte, ambiții, derute, compromisuri, eșecuri. Mai mult decât în precedentele volume, în vocea care consemnează toate acestea transpare acum speranța, deziluzia, oboseala, uneori dezgustul cuiva care a debutat în exilul militant ca într-o paranteză, pentru a și-l asuma apoi ca pe un destin. – Ediția I, 2003.

Jurnal (1985-1988)

Suntem cu acest al doilea volum între anii 1985 și 1988, anii înăspririi dictaturii ceaușiste și ai agoniei comunismului. Momente dramatice, asasinarea lui Gheorghe Ursu sau revolta muncitorilor de la Brașov, anchetele și arestarea disidenților, frământările lumii scriitoricești sunt trăite, la Paris, ca și cum diaristul n-ar fi părăsit nici o clipă Bucureștiul. – Ediția I, 2003.

Jurnal (1990-1993)

Mulțimea de scriitori, ziariști, politicieni, oameni de afaceri, veleitari, conștienți că „nu e puțin lucru să exiști în conștiința Monicăi Lovinescu“, cum spunea un critic, se perindă prin aceste pagini, mai animate parcă de iluzii, energii, speranțe și entuziasme decât cele precedente și decât cele care vor urma. Lucrul este explicabil: ele sunt redactate în anii 1990–1993, primii ani de haotică, ambiguă, exaltantă, totuși, libertate. – Ediția I, 2003.

Jurnal (1994-1995)

“Nu mă mai întreb încă o dată (repetitivă și obsesivă, întrebarea e și inutilă) de ce mă încăpățânez să notez aici tot felul de mărunțișuri... Am părăsit această îndeletnicire, recitind într-un caiet mai vechi, de prin 1950 și ceva, o dare de seamă despre o expoziție și nici una dintre descrierile de tablouri nu-mi mai evocă nimic. Furioasă pe o astfel de memorie neajutătoare, am pedepsit-o: am pus nu numai acel caiet la o parte, ci și ideea însăși de jurnal. Am reluat Jurnalul, sub formă mai curând de agendă, în 1977, în plină mișcare Goma, când din pricina știrilor ce ne soseau precipitat și din toate părțile (n-aveam timp să pun telefonul în furcă, și iar suna) ajunsesem spre seară să dau o știre tocmai celui ce mi-o transmisese cu câteva ore mai înainte sau pe la începutul zilei. De atunci continui Jurnalul din inerție și sete de memorie, îndoindu-mă funciar de rostul lui. E doar o meteahnă fără consecințe.” - Monica Lovinescu, Jurnal (1994-1995), ediția I, 2004.

Jurnal (1996-1997)

Operă de importanță capitală pentru înțelegerea societății și culturii românești a ultimului deceniu de comunism și a celui care a urmat, Jurnalul Monicăi Lovinescu a ajuns, iată, la cel de-al cincilea volum. Suntem în anii 1996–1997. Vom întâlni aici, ca și în celelalte volume, aceleași notații concise, de o remarcabilă pătrundere, aceleași portrete din două linii de o uimitoare justețe, întâmplări, fapte ambigue limpezite de privirea de un discernământ moral fără greș a celei mai autorizate voci a exilului românesc de după 1947. “Pașii mei tineri au rămas pierduți undeva între bulevardul Elisabeta, strada Wilson, liceu și Universitate; geografia de azi a unui București parcurs doar în graba mașinii îmi este iremediabil străină. Poate doar dacă aș fi avut de transformat apartamentul din bulevardul Elisabeta într-o casă memorială mi-aș fi reînrădăcinat și împroprietărit memoria. Digresiunea asta sentimentaloidă mi-am îngăduit-o când am rămas singură cu mine. [...] Și nu suntem, de fapt, acei combatanți care nu prea mai știu ce să facă după ce au câștigat un război – și ce război! – pierzând însă, tot atât de neașteptat, pacea?” - Monica Lovinescu, Jurnal (1994-1995), ediția I, 2005.

Jurnal (1998-2000)

Ultimul volum al Jurnalului Monicăi Lovinescu este, pesemne, cel mai reflexiv, cel mai nostalgic dintre toate. Predomină amintirile despre vechi prieteni dispăruți, comentariile despre cărțile scrise cândva de cei încă în viață, evocarea părinților (mai ales că apăruse deja cartea Doinei Jela, Această dragoste care ne leagă, mult discutată în jurnal), gândurile despre vârsta care te copleșește, însemnările despre boală și moarte. Cu toate astea, autoarea este la fel de atentă ca întotdeauna la întâmplările prezentului – de pildă, la evenimentele politice sau culturale din România, la denigrarea lui Eliade și a lui Cioran din cauza trecutului lor legionar, în contrast cu amânarea sine die a procesului comunismului, la derularea procesului pentru recuperarea propriului apartament din București. Și rămâne la fel de interesată de oameni, fie că este vorba de prieteni dragi sau de persoane care au dezamăgit-o: Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler, Horia Patapievici, Andrei Pleșu, dar și Nicolae Breban, Paul Goma, Dumitru Țepeneag sunt nume pomenite frecvent în acest jurnal. – Ediția I, 2006.