Varsta inocentei

Edith Wharton (1862-1937) a fost prima femeie care a primit premiul Pulitzer, distincţie care i-a revenit tocmai pentru romanul Vârsta inocenţei, publicat în 1920. Chiar dacă a beneficiat de privilegiul apartenenţei la una dintre cele mai strălucite familii din New York, prozatoarea nu a avut o viaţă uşoară: obligaţiile sociale, mariajul nefericit cu Edward Wharton, divorţul şi falsitatea lumii bune din New York au făcut-o pe Wharton să se stabilească, la fel ca mulţi alţi artişti, la Paris. Europa era, de altfel, continentul de sufl et, unde îşi completase educaţia în lungi călătorii regizate de părinţi şi către care privea cu aceeaşi nostalgie care l-a încercat mereu şi pe mentorul ei, Henry James, prozatorul care a pus ca nimeni altul în oglindă cutumele newyorkezilor cu aerul de familie bună al europenilor.

Wharton n-a obosit niciodată să-i mulţumească maestrului James, de care o lega o afecţiune profundă, pentru rolul esenţial pe care l-a jucat în transformarea ei în scriitoare. Henry James n-a fost însă singurul personaj major care a onorat-o cu prietenia şi tutela lui. Andre Gide, Jean Cocteau, sau Sinclair Lewis au fost printre apropiaţii prozatoarei, care şi-a atras şi compania artiştilor, şi bunăvoinţa unor importanţi oameni de stat, cum a fost Theodor Roosevelt. De la volumul de povestiri cu care a debutat, The Greater Inclination (1899) şi până la volumul autobiografic apărut cu trei ani înainte să moară, A Backward Glance (1934), Wharton a publicat un număr impresionant de povestiri şi romane, dintre care se detaşează, prin notorietate, The House of Mirth şi, bineînţeles, Vârsta inocenţei.