Orbitor: Aripa stanga. Corpul. Aripa dreapta (3 volume, set complet)

Trilogia completă Orbitor, probabil opera cea mai însemnată a lui Mircea Cărtărescu, apărută la Humanitas în 2007. Cele trei volume care alcătuiesc monumentala lucrare sunt:

Orbitor. Aripa stângă

“Trecutul meu era cheia, semne tulburi îl arătau ca lizibil, trebuia să-ncep o dată marea lectură, dar nici o stelă nu se arăta ca să-mi lumineze deodată înţelegerea. Nu ştiam dacă şirurile vieţii mele (voci şi atingeri, nori şi oraşe, râsete şi pământ plin de râme) se citesc vertical sau orizontal, de la stânga sau de la dreapta, sau dacă nu cumva trebuie să merg înainte şi înapoi în boustrophedon-ul copilăriei mele, dacă e o scriere pictografică sau fonetică, dacă este o scriere... În filigranul oricărei file vedeai o ţesătură de firişoare albastre şi roşii, zvâcnind la un singur puls, irigând paragrafele... Pergamentul era viu ca pielea abia smulsă a unui martir şi mustea de cerneală şi sânge. Ce scria însă pe pielea mea, sau ce era tatuat acolo, între sfârcurile pieptului meu, era deocamdată complet obscur pentru mine.” – Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă.

Orbitor. Corpul

“Peretele era, în întregime, un uriaș insectar. Ordonați în rânduri și coloane, pe toată suprafața își întindeau aripile fluturi, cei mai mari și mai frumos colorați ce-ar fi putut fi văzuți vreodată. Aripi largi și puternice, cu doi ochi micuți în partea de jos, corpuri groase și inelate. Câte-un piron de oțel, înfipt în corpuri, între două inele, țintuindu-le pe cutele satinului sidefiu cu care era peretele îmbrăcat. Câte-o plăcuță de alamă gravată cu câte-un nume sub fiecare dintre ei. O, frumusețe, de ce gura ta e mereu atât de amăruie? De ce e cumplit orice înger? De ce numim monstru orice minune inepuizabilă? Pe plăcile de alamă nu erau înscrise nume de genuri și specii, ci nume de femei: Corrie, Petra, Gertie, Ans, Joke... Și triumfătoarele trofee cu aripile-ntinse nu erau gingașe lepidoptere, ci oase iliace, prinse pe vertebrele lor, centuri pelviene, largi, generoase, de femei ce fuseseră iubite cu patimă, bazine ce ocrotiseră cândva feți ghemuiți, visători, cu fața umbrită de aripile fluturelui matern.” – Mircea Cărtărescu, Orbitor. Corpul.

Orbitor. Aripa dreaptă

“Suntem omizi și vom deveni fluturi, iată întreaga noastră poveste, tot sensul nostru în lume, într-o singură imagine providențială, pe care-o poate înțelege oricine, cu mintea, cu inima sau cu labirintul său visceral. Suntem ființe cu metamorfoză, deja construite pentru mântuire. Știm că mâine soarele va răsări, și asta-nseamnă că ni s-au deschis deja, înmugurite timid, organele de simț pentru viitor, căci altfel cum am îndrăzni să credem asta? Când frunza migdalului se fragezește, înțelegem că primăvara-i aproape. Când vedem un nor la apus, ne spunem "Mâine va ploua". Sunt primele mărci ale naturii noastre vizionare. Vom fi întregi doar când vom vedea viitorul la fel de limpede ca trecutul și când vom înțelege că ele sunt una, când, în fiecare clipă, ne vom înălța deasupra realității fâlfâind maiestuos din cele două aripi, la fel de pline de nervuri și imagini aprinse: trecutul și viitorul. Atunci vom fi ceea ce am fost întotdeauna, Vestitori, Văzători și Martori ai minunii ce nu se arată în lume, ai miracolului, doar, că lumea există... Atunci vom ține-ntre degete universul nostru inflaționar ca pe-un clopoțel auriu, al cărui sunet dulce îl vom sorbi uneori, cu nesfârșită nostalgie: cling!” – Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa dreaptă.