Un bătrân kazah merge la priveghiul unui prieten şi-şi aminteşte de aventurile prin care a trecut în sălbăticia stepei. Un fost soldat rus vrea să-şi pună pe hîrtie amintirile din cel de-al Doilea Război Mondial, însă este persecutat. Cîţiva astronauţi aflaţi în spaţiu într-o misiune comună, americano-sovietică, descoperă o civilizaţie avansată. Pe Pămînt însă, această ştire este privită cu reţinere, oamenii sunt dominaţi de „teama de o explozie spontană a conştiinţei universale în cazul că ştirea privind existenţa unei civilizaţii extraterestre ar fi devenit publică”.
Văzute prin ochii unui personaj supus constrîngerii, scrise într-o perioadă în care publicarea lor s-ar fi putut sfîrşi cu trimiterea autorului lor în Siberia, întîmplările din romanul lui Aitmatov aduc laolaltă bucăţi din mitologie, fragmente din istorie, frînturi de proză realistă şi SF, toate într-o ţesătură în care se întrevăd legende asiatice de care omenirea a uitat şi speculaţii asupra cosmosului într-o epocă în care prea puţini îndrăzneau să ridice ochii spre cer.
În O zi mai lungă decât veacul, scriitorul kârgâz Cinghiz Aitmatov vorbeşte atât despre drama individuală, cât şi despre cea colectivă, într-o societate în care cel mai mult contează obedienţa faţă de „centru” şi faţă de nişte valori care nu mai sunt compatibile cu sensibilitatea şi cu trăirile individuale.
Romanul lui Aitmatov (scris în 1980), o foarte subtilă distopie, în care sunt inserate şi note de SF, nu neglijează nici nivelul poetic al scriiturii. În cadrul istoriei mari, focusul cade adesea pe vieţile mărunte ale oamenilor, pe bucuriile şi deziluziile lor, într-un mediu de viaţă auster şi aspru, care cu greu mai păstrează nestrivite emoţiile şi speranţele.