NE REINVENTĂM!

Momentan, pentru o perioadă nedeterminată, anticariatul nu este funcțional. Astfel, orice solicitare trimisă prin website nu va putea fi înregistrată. Între timp, vă invităm să verificați periodic pagina noastră pentru a afla când revenim.

Idiotul, de Dostoievski

Recenzie Dostoievski - Idiotul

Idiotul

Titlu: Idiotul

Domeniu: Beletristica » Comentarii

Editura: pentru Literatură Universală

Autor: Dostoievski

Nr.pagini: 811
Anul apariţiei: 1962
24,00 RON
scris de: Kaspar Hauser Data adăugării: 17 aprilie, 2010
Romanul 'Idiotul', al lui F.M. Dostoievski, publicat în 1868, în seria Russky Vestnik, la Sankt-Petersburg, este, de departe, unul dintre cele mai misterioase romane ale scriitorului rus, având ca element de geneză dorinţa de a fi înfăţişat un “om întru totul sublim” (F.M. Dostoievski).

Misterios întrucât raporturile dintre personaje sunt mai alambicate decât în celelalte romane, dialogurile posedă un caracter insinuant, fiind agăţate uneori de probleme sociale ale vremii şi devenind decisive în stabilirea tipologiei personajelor, a relaţiilor dintre ele. Dialogul ajută şi la stabilirea unor puncte majore de echilibru, în care protagonistul incontestabil al romanului, prinţul Lev Nikolaevici Mîşkin, solitar ca un pisc, este în acelaşi timp un personaj conectat de altele, precum colţul unui pătrat care se raportează la celelalte colţuri – Semion Parfionovici Rogojin, Nastasia Filippovna, Aglaia Ivanovna Epancin. Tehnica dozării misterului este stăpânită magistral de Dostoievski.

Referitor la prinţul Mîşkin, cititorului îi este greu să-l plaseze în extreme; “Mîşkin se apropie de noi ca o fiinţă venită de pe o altă planetă” (Paul Evdokimov) sau prinţul nu este decât un idiot, în sensul medical al termenului. Undeva, la mijloc, se situează multiple teorii, cred că cea mai valabilă ar fi aceea că prinţul este un bun cunoscător al psihologiei umane, un om prin excelenţă empatic; Sunt sigur că destinul ei nu este dintre cele obişnuite. Chipul îi e vesel, dar a suferit îngrozitor, nu-i aşa? Suferinţa i-o trădează ochii, aceste două oscioare, aceste două puncte de sub ochi, de unde încep obrajii. E o faţă mîndră, teribil de mîndră si nu ştiu ; o fi bună la suflet sau nu? Ah, de-ar fi bună! Totul ar fi salvat! ”… pentru ca peste două secunde să-i presimtă sfârşitul ; “Cred că şi mâine s-ar putea căsători; s-ar căsători şi, peste o săptămână, zic eu, ar înjunghia-o. ”

Dostoievski foloseşte introducerea lui Mîşkin în societatea de înltă clasă rusă ca pe o modalitate de contrast între aparenţă şi esenţă; societatea materialistă laudă valorile prezente la Mîşkin şi mărturiseşte ea însăşi aderenţa la aceste valori, însă nu-l poate “găzdui” pe acesta. Rogojin nutreşte o iubire profundă şi reală, dar distructivă, fiind precursoare a unei crime, în cele din urmă. Nastasia însăşi a fost coruptă şi înglobată de societatea depravată – frumuseţea şi inocenţa ei l-au condus Toţky (poate cel mai respingător caracter din roman) şi l-au determinat să o păstreze drept concubină, aducând-o într-o cvasi-nebunie.

În ceea ce priveşte raporturile sociale, mereu pervertitoare, Mîşkin nu se focalizează pe vârtejul de interese care pluteşte ca un nor deasupra societăţii, nutrind un refuz categoric de a lua parte, chiar şi pasiv, la mârşăviile lumii. Dragostea în sine este prezentată în diferite manifestări, stimulată de motive diferite; creştine, pasionale, materiale. În timp ce Ganea doreşte în zadar să se căsătorească cu Nastasia pentru ca, prin aceasta, să obţină o zestre mare, Rogojin nutreşte o pasiune profundă şi întunecată pentru aceasta. Mîşkin, cu toate acestea, o iubeşte din milă, dragostea lui având caracter creştin. Această dragoste pentru Nastasia înlocuieşte chiar şi dragostea virilă, romantică pe care o are pentru Aglaia, care a dezvoltat o mare apreciere pentru puritatea inimii lui Mîşkin şi a capacităţii sale de a iubi o femeie, chiar şi cum este Nastasia. Însă Mîşkin nu e iubit de nimeni, iar de respectat, este respectat doar “de cei de-un abis cu el” ;Aglaia, Rogojin şi Nastasia. De cealaltă parte rămâne gloata, oamenii cu simţuri incomplete şi valori alterate. Însăşi prinţul Mîşkin meditează; “Cu voi, omul poate ajunge şi mai prost decât sunt eu.” Oameni incapabili de reflecţii, mediocri, care nu pot vedea adevărul din faţa lor, pentru care lumea e în alb sau în negru, Mîşkin ori e idiot, ori e prea inteligent, cu intenţii diabolice, califică orice lucru care iese din logica lor îngrădită drept o ruşine, a căror valori se clădesc pe un substrat, strat şi adstrat material. De asta, sfârşitul romanului îi lasă neschimbaţi, plaţi, evenimentele precedente trecând prin viaţa lor ca un accelerat. Nimic nu schimbă cursul gândirii lor, nimic nu-i mişcă, arboraţi în uitare şi-n indiferenţă.

O temă care guvernează romanul lui Dostoievski este libertatea. Scena în care prinţul merge acasă la Rogojin, personaje create antitetic, conturează diferenţa dintre pasiune şi iubire, dintre libertate şi constrângerea omului de către sentiment. Oamenii obişnuiţi nu au nevoie de libertate, ci de pasiuni demente în care să se lepede cât mai grabnic de ei inşişi, pentru a adora sau a fi adoraţi. Doar oamenii liberi au posibilitatea de a iubi pentru că actul de iubire în viziunea lui Dostoievski nu impune nimic, presupune adâncă recunoaştere a mediocrităţii noastre, a putinţei noastre omeneşti şi acceptarea liberului arbitru, a riscului de a fi înşelaţi, dezamăgiţi, ruşinaţi. “Dar pentru el, pentru prinţ, a o iubi cu patimă pe această femeie e aproape de neconceput, ar fi vorba despre o cruzime, o lipsă de omenie…Compătimirea este cea mai importantă şi poate unica lege a existenţei întregii omeniri.” Pasiunea în schimb, este o subjugare a omului, o reducere la voinţa celuilalt, este o subordonare a spiritului, o constrângere a fiinţei, o cădere.

Forţa romanului dostoievskian stă în construcţia narativă, în dozarea misterului, în psihologia personajelor şi în acţiunea de înaltă tensiune, plasată pe mai multe planuri. Titlul romanului este, de asemenea, genial, pentru că, în decursul naraţiunii, realizezi că, de fapt, prinţul este singurul om care îşi păstrează umanitatea în mijlocul unei societăţi care suferă de această boală, ereditară – idioţenia.

Cotare: 5 din 5 stele [5 din 5 stele]
înapoi Scrie comentariu
0 produse
Facebook

Acasă | Căutare | Catalog | Clienți | Contact | Informații | ANPC | Hartă site

Copyright © 2019 Librăria Cărți-Online.com
Powered by Ideea Europeană