Sodoma si Gomora (14 motive de a urî şi de a te lăsa cucerit de viaţa de la oraş)

Antologia Sodoma şi Gomora, 14 motive de a urî şi de a te lăsa cucerit de viaţa de la oraş este un ghid mai degrabă literar decât turistic al marilor oraşe aşa cum au fost văzute de scriitorii care s-au născut, au trăit, au creat şi au iubit în ele. Sodoma şi Gomora este un fel de atlas de geografie sentimentală creat din poveşti şi legende de către autori ce şi-au pus amprenta pe devenirea oraşelor lor, astăzi, în acele locuri, ei având cel puţin o stradă, un scuar, un muzeu, un parc sau măcar o cârciumă „botezate“ cu numele lor.

Antologia începe cu „Bucureştii de altădată“ văzuţi de Constantin Bacalbaşa şi se încheie, circular, cu „Grand Hotel Victoria Română“ a lui Ion Luca Caragiale.

Între cele două popasuri bucureştene, cartea vă poartă prin Praga bravului soldat Svejk, cel mai degrabă iubitor de bere decât de fapte de vitejie (cea mai scumpă berărie din Praga îi poartă astăzi numele, lucru cu care Jaroslav Hasek nu prea ar fi de acord), prin Sankt Petersburgul lui Dostoievski şi prin Moscova lui Tolstoi. Nu puteau lipsi din acest periplu literar Parisul lui Balzac şi sordida Londră a lui Dickens.

În compensaţie, Samuel Pepys prezintă în jurnalul său viaţa de zi cu zi a londonezilor din perioada Restauraţiei, a micii nobilimi sau a orăşenilor de toată mâna, de la discuţiile tipic englezeşti despre starea vremii la preferinţele lor gastronomice sau muzicale. New Yorkul e văzut prin ochii doamnei Edith Wharton. Roma în carnaval e prezentată de Alexandre Dumas prin intermediul contelui de Monte Cristo, în timp ce Roma cerşetorilor, a hoţilor şi a declasaţilor a intrat în vizorul naturalistului Émile Zola. Compatriotul nostru Mateiu Caragiale ne călăuzeşte prin Berlin, iar călătorul de profesie Marco Polo povesteşte despre unul dintre oraşele din îndepărtata Chină, Cambaluc, într-o istorie dictată de el colegului său de detenţie genoveză, Rusticello din Pisa.

Ca lectură de încălzire, iată ce scria Constantin Bacalbaşa despre Bucureştiul de la 1871:

„Dâmboviţa nu era nici canalizată, nici rectificată pe vremea aceea. Puţin adâncă, şerpuind într-o albie la nivelul stradei, murdară, fără cheiuri, cu poduri din lemn prost întreţinute, alergând în zig-zaguri întortocheate, avea numeroase vaduri de unde sacagiii scoteau apă. Fiindcă acum 50 de ani, apa nefiind introdusă la domiciliu, era vândută de sacagii, fie că o aduceau abonaţilor pe preţul mediu de 50 bani sacaua, fie că o vindeau pe străzi, strigându-şi marfa, la fel cu toţi ceilalţi vânzători ambulanţi. Ori pe ce stradă locuiai auzeai sacagiii strigând: «Apă! Apă! Haap!»“.

Colecţia Cotidianul.