Femeia sfâşiată de Simone de Beauvoir este volumul care a adunat de aceeaşi parte a baricadei criticii macho şi feministele.
Faimosul „Castor“ îşi dorea de multă vreme să colaboreze cu sora ei, pictoriţa Hélène de Beauvoir, se arată într-o scriere autobiografică a autoarei. Ocazia s-a ivit abia odată cu o ediţie „de lux“ a Femeii sfâşiate (Gallimard) din 1967 - un ansamblu de proze în care textul era acompaniat de 16 gravuri ale surorii lui Simone de Beauvoir. Cele trei povestiri - „Vârsta discreţiei“, „Monolog“ şi omonima „Femeie sfâşiată“ - au apărut şi în ediţia franceză a „Elle“, iar strânse în volum s-au vândut ca pâinea caldă şi au devenit un best-seller instant.
Însă faima Femeii sfâşiate a fost contrabalansată de şuvoiul de critici şi de certurile scriitoarei cu cititoarele. Atacurile au venit din cel puţin trei surse, pe motive complet diferite. Criticii machişti au considerat prozele ca fiind lipsite de orice consistenţă şi consecvenţă, etichetându-le una-două drept material de lectură pentru croitorese. Feministele au acuzat-o pe autoarea „Bibliei feministe“ că se dezice de convingerile ei prin faptul că descrie femei aflate la superlativul subordonării faţă de sexul tare. Cititoarele „Elle“ au luat-o pe calea inversă: au bombardat-o pe Simone de Beauvoir cu scrisori despre cum se identificau cu personajele principale, evident interpretând temele din colecţia de povestiri în cheie autobiografică. Fireşte, „Castorul“ a fost vexat de ambele tipuri de reacţii, ea intenţionase doar să dea un exemplu de „aşa nu!“.
De altfel, două texte demonstrează unde bătea Simone de Beauvoir cu aceste povestiri. Cel dintâi e o notă prin care cerea o adăugare la ediţia din 1967, în care îşi explica unul dintre personaje, pe Monique: „O victimă stupefiată a vieţii pe care şi-a ales-o: o dependenţă conjugală care o lasă golită de toată fiinţa ei chiar şi când amorul i se refuză“. În volumul final al memoriilor ei, „Tout compte fait“, autoarea se plânge de incapacitatea cititorilor ei de a citi printre rândurile Femeii sfâşiate.
Tot ce încerca să facă Beauvoir era să treacă în planul beletristicii confidenţe care i se făcuseră de-a lungul anilor şi reacţii de la cititoare, care aveau puncte comune. Femeile de 40 de ani părăsite de bărbaţi aveau reacţii xeroxate, spune autoarea: „Nu înţelegeau ce li se întâmplă, conduitele soţilor li se păreau contradictorii şi aberante, iar rivalele lor, nedemne de iubirea consorţilor lor; universul lor se prăbuşea, ajungeau să nu mai ştie cine erau“, deplânge Beauvoir, ceea ce, susţine ea, nu exclude solidarizarea cu aceste suflete cenuşii, tocmai aceea pe care feministele o trecuseră cu vederea.
Colecţia Cotidianul.
Beletristică
Autori români
